Povești din bucătărie

I. Din Inerție

Agatha și fiica ei Mia erau la Science Museum, în grădina lui Newton, un bombonel în vestă fină de satin și cămașă albă cu volane. Și-au făcut selfie cu statuia fizicianului și cu mărul care parcă acum îi cădea în cap (ca să păcălească forța gravitațională era prins cu un big cârlig). Au citit instrucțiunile și s-au jucat curioase cu experimentele.

Pe lângă ele a trecut o femeie frumoasă cu aer iranian care-și pitea pielea lucioasă a capului într-un turban mov, tricotat. Se mișca greu, iar ochii îi luceau de bucurie când se uita la băiatul de lângă ea (care părea de vârsta Miei). Agatha a simțit brusc un val de amețeală, oboseală și-o fierbințeală.

Și-a amintit de suferința mamei ei. Privirea i-a căzut ca un magnet pe încheieturile femeii, vinete de la cateterele perfuziilor. Păreau robinete cu medicamente, ultrasunete, anchete, regrete.

Când mama ei trăia, Agatha se chinuia să-i ignore vânătăile. Se uita la ele și-i simțea parcă durerea, venind în valuri, ca un bolero: înțepătura acului care râcâia în carnea contractată, căutând vena, apoi arsura citostaticelor care intrau încet și sigur în toți porii corpului frigând, ucigând. Lăsau în urmă greață, dureri ce-i curentau mușchii și oasele, transformând totul în amorțeala ce i-a învăluit trupul la final, și-a țintuit-o la pat.

“Fuck, dacă pățesc ca mama!? Nu, eu nu sunt ca ea” s-a gândit Agatha. Și-a țuguiat un pic buzele, să mimeze un zâmbet, să calmeze ideea rea.

– Look mama, look! They’re moving când apăs! Mia apăsa butonul roșu și pornea compresorul de la masa coliziunilor care ilustra Principiul I al Mecanicii: un corp își va păstra starea de repaus sau de mișcare atunci când asupra sa nu acționează forțe exterioare.

Agatha se uita pierdută la masa coliziunilor, când o întrerupe o voce cunoscută:

– Fix ca în viață! Să nu fi proastă să te îneci în inerție! Respiră, deschide ochii, bucură-te!

Era Kiko, prietena ei imaginară, extraordinară intrare! Era o relație de senzație, deși Kiko o ajuta să găsească câte-o soluție, să păstreze o direcție, Agatha îi considera teoriile o mare frecție!

– Chiar nu-i momentul, ce cauți aici?

• Îți dau un brânci să ieși din inerție. Mai știi ce-i inerția?

– O proprietate, când un corp se opune schimbării stării de repaus sau de mișcare…

– O realitate de actualitate, ca suferința ta: o inerție din care ai nevoie să te scoată cineva, ai stat prea mult în ea!

– Eu sunt fericită, prezentă, n-am nicio suferință!

– A naibii negarea asta! Și de ce ești așa palidă și slăbită? Parcă ai văzut o stafie…

-Mi-am amintit de încercarea mamei, de suferința ei, suferința noastră. Dar nu mă mai afectează!

– Serios!? Poți lua durerea cu mâna?

– Da! Nașterea Miei m-a lovit rău în inerție și am făcut pace cu ai mei. Am progresat când am învățat că duceam mai departe ca un softuleț virusat, comportamente din trecutul lor îndepărtat.

– Ai studiat deci! Și te-ai devirusat de tot, te-ai deșteptat?

– M-am împăcat și-am încheiat aici! Te rog să pleci că s-a fumat discuța!

• Fascinant! Și de ce nu te oprești din tremurat de când ai observat turbanul tricotat? Oare tu îți dai voie să-ți simți suferința? E greu să ne ascultăm și să punem degetul pe ce ne doare…

– Ce vrei de la mine? Sigur m-am contaminat: Covid sau gripă, poate toate odată!

Cât se contrau fără ca nimeni să le observe, Mia ajunsese în Space Station unde alerga printre stele și nori. Proptită ca o babă cu cotul pe Pluto, Agatha și-a lăsat emoțiile să iasă: o amețeală o legăna ușor, capul îi zvâcnea. Kiko era lângă ea și îi masa blând tâmplele, așa cu mama ei îi alina durerea de cap când era mică.

– Ce amintire frumoasă, uitasem! Am rămas cu mirosul de spital, de citostatice. Nu-mi pot șterge din sistem imaginea ei din ultimele luni: o mână de piele și oase chircite, privire vlăguită, ca un copil zbârcit, rătăcit și nefericit. Încă simt gustul amar al neputinței, spasmul muscular; Au! Dacă-i ereditar?!

Agatha a închis ochii și-a expirat lacrimile și golurile din stomac. A simțit cum îi crește febra. Și-a amintit-o în sfârșit pe mama frumoasă, caldă. Parcă ieri se dădeau în mașinuțele din parcul de distracții și săreau când se bușeau. A deschis ochii zâmbind. Mia se repezea fericită în soare și la întoarcere se arunca cu viteza luminii în brațele ei.

– Mami, hai să sărim amândouă!

– Mai târziu…

– Come on, mama, it’s super fun!

Kiko i-a șoptit complice:

– Vine un moment când te oprești, cântărești și schimbi ceva, îți ieși din inerție! Dacă sari plec, te las în pace!

Agatha a luat-o pe Mia de mână și-au început să fugă printre planete. Ținta era în față, un soare salteluță spre care alergau împreună. S-au aruncat cu putere pe mușamaua galbenă. Agathei i s-au zguduit toți mușchișorii îndurerați.

– See mama how fun it is?

Culmea, Agatha se simțea o nouă persoană, de parcă toți mușchii i se rearanjaseră, ca o salată de vinete care aveau nevoie să fie coapte, sărate și bătute cu cuțitul pe toate părțile, de mai multe ori ca să-și elibereze adevărata aromă. Au început să râdă cu așa o poftă că li s-a făcut foame. Brusc, s-a auzit o voce:

– We’re now closing, please go to the exit!

– Mia, mi-e așa o poftă de vinete! Hai să mâncăm niște Baba Ganoush, vinetete arăbești!

Baba Ganoush, adică salată de vinete arăbească, cu pastă de susan (tahini), lămâie și pătrunjel.

– Yak! Me want pizza!

– Bine, fie! Merge și-o parmigiana melanzana!

Pizza cu vinete a fost o bunătate! Sigur prăjite înainte, le simțeai after taste-ul cremos și mergeau așa bine cu brânza aia după care se întindeau să n-o piardă. Au ras tot, și crusta de la pizza și s-au dus acasă fredonând Felicita…un paharo di vino con un panino…Nanananana!

După ce-a culcat-o pe Mia, Agatha și-a făcut un șpriț simplu, jumi-juma fetească albă și sifon. Și-a amintit amuzată prima ei dezamăgire culinară: într-o zi mama le-a scos maioneza, pe motiv că era plină de colesterol! Nu, nu se triplase într-un an prețul uleiului, ca acum! Mama voia să-i scoată din inerția mâncatului nesănătos și a tăiat din meniu maioneza! S-a dus naibii salata ei grozavă de vinete, coapte, bătute pe toate părțile, amestecate cu ceapă fin tăiată, sare, lămâie și cea mai bună maioneză din lume! Secretul maionezei home made? Uleiul din belșug și dragostea cu care o descânta cu lingura veche de lemn.

Agatha s-a enervat atunci, nu numai că arătau urât, dar fuseseră dezgolite de cea mai mică asemănare cu vinetele ei ideale! Așa că mama i-a păcălit cu niște usturoi care le dădea ceva profunzime și 2-3 linguri de lapte praf care le amintea ca un praf în ochi de vremurile bune ale maionezei gustoase și de bucătăreasa bună și frumoasă. Ha! Vinetele mele sunt mai bune ca ale mamei, eu le fac în 2 feluri noi: fie cu tahini, ceapă și usturoi fie le amestec cu ghimbir, usturoi și sos de soia!

Nu apucă să-și termine gândul, că Agatha se trezi cu Kiko lângă ea.

– Gata! Așa ceva nu se poate! Ai zis că dispari dacă sar spre soare, și tu ce-ai făcut?

– Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei… începu să fredoneze Kiko și brusc se transformă în pinguin.

II. Mi-e dor, mi-e dor

Imagine generată cu #InteligențăVirtuală @Dall.E

– Mi-e dor să pleci! Și ce-i schizofrenia asta cu pinguinul! C’est fini la comedie! Dispari!

– M-am făcut pinguin să te frec la melodie! Că-ți pui pe repeat discuri stricate și faci pe deșteapta că tu ești mai cu moț ca maică-ta!

– Chiar sunt, eu mi-am rezolvat problemele!

– Mă lași…ești ca ea! Degeaba faci vinete în șapte feluri, mănânci vinete ca ea și ai renunțat la maioneză de frică să nu-ți crească colesterolul! Muncești ca proasta, habar n-ai să te relaxezi, ești tot timpul în alertă! În loc să cumperi vinete congelate, tu te chinui singură, de fiecare dată să le coci pe grătar.

Dacă tot pornești grătarul, coace mai multe vinete odată și pune-le tu la congelat! Ups, ești fix ca ea! Repeți senin ce-ai citit și crezi că ai înțeles! Ia zi, ce-ai înțeles mai exact? Că gata, tu ștergi repede cu buretele, dezinfectezi, lustruiești și treci mai departe! Ca “un actor grăbit care aleargă spre alt decor”… Încă ai piesa în cap! Cânt-o cu voce tare, dansează pe ea și vezi ce simți! Sunetul e mișcare! Mișcă-te, ieși din zona de confort, doar așa o să afli cine ești!

– Ți-am zis să te cari! Pleacă mai repede sau te bag la cuptor!

-Ești obraznică și ignorantă, pinguinii nu se mănâncă! Dacă ți-e rușine să plângi, toacă niște ceapă! Taie-o mărunt, rabdă usturimea și lasă-ți mucii să curgă-n gură ca atunci când erai mică.

-Taci!

-Toacă-ți până la cele mai mici frici care ți-au încurcat benzile din capul tău, de-ai și uitat muzica pe care ai început să dansezi!

-Ce ești mă, pinguin terapeut, pingunaut? Am făcut deja asta, am dat de-o parte ce nu-mi trebuie!

-Ai luat tu la mână toate discurile zgâriate, ți-ai amintit cum sunau, cum te înfiorau, te bucurau, cum te unduiai pe ele? Și ce-ai făcut cu ele? Nu cumva le-ai pus claie peste grămadă de-ai și uitat ce-ai luat la mână? Ai ascuns gunoiul sub un preș toxic croșetat în capul tău care-ți iese acum pe nas!

-Pleacă, eu m-am retras!

-Ai grijă ce arunci, mai știi cum Marclay a pus cap la cap benzile rupte de la casetele cu Beatles și le-a croșetat într-o pernă? Uite-te bine: cum poți transforma vechiul în ceva nou, valoros?

Mama ta a îngropat adânc în ea ceva 
ce-o reprezenta, o făcea să fie ea. 

Avea un dar profund, care tot nefolosit 
a golit-o și-a băgat-o în mormânt

Ca el să se reconfigureze, 
să se structureze, să iasă din pământ

Și să genereze un alt deznodământ: 

Un cuvânt ca un descânt în vânt

Să strigi brusc cu avânt:

Știu cine sunt!

-Tu ce ascunzi bine de tine, de restul? Ia ideea, rumenește-o, pregătește-o până mă întorc cu un prosecco, nu poți să bei rahatul ăsta! Avea dreptate maică-ta! Ești ce bei și ce mănânci, îți afectează mintea și corpul!

Ești ce bei și ce mănânci! Dar știi cine ești?

Mama

-Stai, nu pleci nicăieri! S-ar putea să ai dreptate! Când faci prea multă ordine, de-ți atacă detergenții pielea, nu mai rămâne nimic.

-Fix! Nu te apuci să speli vinetele după ce s-au copt. Păstrezi zeama, acolo-i esența, sucul durerii, secretul gustului. Îl bagi într-un sos, într-o vinegretă! Grătarul îl arzi, nu-l speli cu detergent. Focul e dezinfectant, la fel cum febra trece cu odihnă și hidratare, așa îl mângâi cu o perie de sârmă și-l ungi cu slănină să se revitalizeze. Îl cureți doar înainte să-l folosești.

-Nu mai fac asta! Deși, uite, ieri, tocam niște vinete ca într-o meditație.

-Grozav! Și…

-Știu, o lumină perfectă, soarele ăla din golden hour-ul Ruxandrei (de la cursul de scriitură a lui Adrian Teleșpan pe care-l super recomand și-l găsiți aici). Îmi gâdila fața! M-am dus la fereastră doar să stau, să fiu, dar n-am putut!

-Ce s-a petrecut?

-Nu vrei să știi cum se vedeau geamurile mele: în ultimul hal de murdare!!! M-am apucat de curățat!

-Și cum puii mei vroiai să fie, cu cristale?! Așa sunt geamurile, murdare! Încetează să-ți trăiești viața după reclamele cu detergenți! Ieși odată din negare și mai redu din solvenți!

-Astea-s probleme de consumator docil, steril!

-Ușor de zis! Mi-e dor, mi-e dor de mama!

Va urma. Lasă-mi adresa de email și vei fi primul care primește continuarea:)