Povești din bucătărie

“Prea mulți bucătari strică bulionul,” proverb românesc

Rețete pas cu pas găsiți la orice pas

Până și Liviu Dragnea s-a reprofilat

În bucătar experimentat (pare talentat).

Eu vă invit la taifas!

Redau aici un extras 

din necazul prin care am trecut:

Cum am intrat cu mașina într-un copil care mi-a sărit în față. Oricât am frânat și-am virat, l-am lovit. Peste tot sânge a țâșnit și băiatul a zburat printre cioburi. Traversa în fugă, fără să se asigure, din fața unui ATV parcat, cu o plasă de sticle la piept. Copilul a avut noroc, s-a lovit un pic.

DAR POVESTEA ASTA ESTE DESPRE 3 LUCRURI DIFERITE:

1. Este o poveste despre limite. 

Ce sunt limitele și la ce ne ajută? Fix ca la mate, ca la circulație: poți ajunge doar până în punctul X.

Ca șofer, în localități ai voie să circuli cu maxim 50km/h.

” – 50 kilometri la oră e prea puțin, trebuie recalculată viteza în localități!”, vor spune unii dintre voi, “Noi putem controla mașina și la 90 la oră, avem frâne bune!” 

• Poate, dacă-l vezi din timp, aș adăuga după accidentul de duminică! În cazul meu, cei maxim 50 la oră pe care-i aveam când mi-a sărit copilul în față, au făcut diferența între 3 copci, o claviculă ruptă și comă sau direct patru scânduri. A fost un “ceea ce trebuia demonstrat” pentru ipoteza E important să respectăm limita legală de viteză!

Copiii & limitele: Țuțurelul meu, locuim lângă șosea, tu ai voie să te joci doar până la gard! Adică nu ieși din curte! sau: Cobori din mașină doar cu mami sau tati lângă tine! Mami scoate ceva din portbagaj, o aștepți! Semnul exclamării! Nu contează că se supără, se întristează, detalii. Parcă-i mai important să-i avem sănătoși, în viață, după caz…

Mâncare & limite: Mami, eu nu mănânc nimic roșu! Bine puișor, mamița promite să gătească doar lucruri albe, verzi, galbene, maro. Tu promiți să iei măcar 3 înghițituri!

De ce avem nevoie de limite? Pentru siguranță, ca să rămânem sănătoși și armonioși! Înainte să traversezi, te asiguri, puiule! Nu te arunci ca berbecul în fața mașinii, că nu vrem puiule să zbori la modul ăla… Va asculta din prima? Nu, evident! De-asta suntem părinți, să-i învățăm!

Revenind la duminica mea la limită: eram la Moreni, la tata. Am fost în vizită la Daci, prietena mea din copilărie. Am bârfit ca fetele la o cafea în timp ce fetele noastre alergau prin curte. Amândouă știu că n-au voie să deschidă poarta, cu toate astea le supraveghem, sunt încă mici. Apoi am luat-o pe fiică-mea, ne-am urcat vesele în mașină și-am pornit încet spre mormântul mamei, să aprindem o lumânare. Ne liniștește să ne gândim la ea și să ne amintim în câte feluri minunate îi semănăm. Printre multe lucruri bune, mama m-a învățat să fiu cu ochii în șapte la drum. Tatăl ei, bunicul Ștefan, omorâse un copil care îi sărise în fața mașinii. Rămăsese cu frică de condus.

Am ascultat-o, sunt o șoferiță prudentă, pe șosele conduc de nevoie, ca o babă precaută, cu ochii la 2 mașini în față. Cum merg încet, adică în limita legală, sunt de multe ori depășită. Nu și în realitate, mi-ar fi simplu să calc accelerația și să mă iau la întrecere, bărbate-miu a ieșit pe locul 2 la Dakkar. S-a asigurat că știu să conduc și că respect viteza legală cu mult înainte să mă urc cu copilul nostru în mașină. Din pandemie am dat Clujul pe Cund, satul ăla idilic din Transilvania cu un super restaurant și resort, unde suntem înconjurați de dealuri și de offroad. Dacă pe drumurile publice conduc de nevoie, offroadul îmi place și mă relaxează. Mă întâlnesc cu căprioare și din când în când cu câte-un urs. Mă descurc să ies din noroaie și hârtoape în care alții ar rămâne împotmoliți. Conduc un 4×4 cu care iarna am ajutat mai mulți tineri vitezomani să iasă din șanț. Culmea, unul chiar mă depășise cu două curbe înainte să-l găsesc înfipt într-un podeț…Clar era grăbit…l-am ajutat, săracul, viscolea, era polei, nu m-a lăsat inima să-l las acolo…

Revenind la drumul de care vă povesteam acum. Conduceam încet către biserica în care 4 generații din familia mea s-au botezat, s-au cununat, sau se se odihnesc în pace. Undeva la 7 case înainte de casa bunicilor Silvia și Ștefan, în care am copilărit până la 7 ani, când m-am dus la oraș la școală, (deși m-am întors tot la vecina, la domnișoara Uța să mă mediteze la română atât pentru capacitate cât și pentru BAC și pentru admiterea la Litere, închei paranteza).

În timp ce conduceam regulamentar, văd în fața mea un ATV negru, care-mi bloca drumul. Era pe partea mea de mers, și-am observat doi indivizi care păreau că stau și ei ca băieții la bârfă. Am apreciat că erau într-o parte, înspre gard, și nu în mijlocul drumului, ca alții. Finuți băieții. Încetinesc, dau semnal, mă asigur, și depășesc liniștită. Când ajung cu botul mașinii mele în dreptul botului ATV-ului, văd o umbră care-mi sare efectiv pe mașină! Frânez, virez stânga total. Mașina s-a oprit instant, am frâne bune, și am realizat, în slow motion, ca într-un film prost de groază, că mi-a sărit pe mașină un copil cu glugă. Cu toate frânele mele bune și virajul la stânga, l-am lovit. S-a auzit poc, a trosnit! Avea la piept o plasă de plastic din care, în urma impactului, au țâșnit instantaneu, în valuri, stropi de sânge roșu, vâscos și sute de cioburi, pe care atât eu cât și fiica mea le-am văzut împrăștiindu-se în toate părțile, ca o oală de tocană roșie care sare la cutremur pe toți pereții. Totul a încetinit, am simțit că vomit, am gândit doar: aoleu, l-am omorât! L-am nenorocit! În timp ce-mi scoteam centura în care m-am împiedicat, un bărbat, bunicul se pare, l-a ridicat pe băiat. Copilul a țipat, alt bărbat a strigat: “Doamnă, ne scuzați, e în regulă copilul, plecați!” Abia atunci am respirat, am scos telefonul și am sunat la 112: “Bună ziua, sunt Elena, tocmai ce-am lovit un copil”, m-am uitat pe gard și așa am dat imediat numărul de stradă. Am țipat: “Am lovit un copil, vă rog veniți imediat!” 

– E conștient doamnă? 

– Da, s-a ridicat. Vă rog veniți imediat, e plin de sânge, e un copil, l-am accidentat!

– Am trimis deja echipaj, rămâneți, liniștiți-vă!

M-am întors la mașina mea, mi-am luat copila în brațe și am liniștit-o, i-am arătat băiatul accidentat, i-am explicat ce s-a întâmplat.

Salvarea, poliția au venit, accidentatul nu numai că a supraviețuit, era doar un pic lovit, m-am mai liniștit. 

2. Este o poveste despre recunoștință,

Despre mulțumirea pe care le-o port tuturor organelor de ordine cu care am interacționat, de când am sunat speriată la 112, când au răspuns instantaneu, la echipajul de la salvare care a ajuns extrem de repede și a acordat copilului rănit primul ajutor, până la polițiștii care m-au anchetat, celor care m-au escortat la spital și la poliție pentru audieri. Oamenii ăștia, pe lângă faptul că și-au făcut treaba bine, s-au purtat omenește, m-au ajutat! 

Polițiștii au insistat să mă urc eu la volan până la secție și m-au încurajat să-mi înving frica atunci, să nu rămân un șofer sechelat. M-au escortat și m-au lăsat să merg încet. Înțeleseseră mult mai bine ca mine ce s-a întâmplat, au văzut că sunt în stare de șoc și m-au ajutat. După ce au audiat martorii și au analizat, mi-au dat permisul, spunându-mi blând că sunt nevinovată. I-am întrebat, dacă ar fi fost ei, cum ar fi evitat?

“Doamnă, unele accidente nu pot fi evitate! Copilul a avut noroc că n-ați avut viteză! La câte accidente cu minori au fost în zonă, ăștia mici tot mai sar în fața mașinii!

Înainte de accident, fiica mea se temea de polițiști. Mulți colegi de-ai ei erau amenințați de părinți cu polițistul bau-bau care vine să-i pedepsească atunci când “nu sunt cuminți”. Abia acum a înțeles Ava că atunci când avem o problemă, polițistul este cel care ne ajută să o rezolvăm, fie că suntem sau nu vinovați! 

Încă tremur cât scriu toate astea și-mi simt corpul greu, încordat, încă speriat.

Îmi doresc să devenim din ce în ce mai mulți responsabili și, deși e mai greu, să stabilim și să respectăm limite sănătoase pentru noi și pentru cei din jur!

3. Cine-ar fi crezut, este despre The Agile COOK, Valori și Provizii istețe

Cum copilul accidentat (îl cheamă Ștefan, ca pe bunicul) e bine, am încercat să-mi șterg imaginea lui plin de sânge și să mă întorc la rutina mea. Cât făceam pentru The Agile Cook lista de provizii strategice, niște alimente de bază pe care să le ai acolo, în cămară, ca să ai pe ce pune mâna când gătești, să-ți ușurezi existența, fix atunci, vine mătușa în vizită. Mătușa locuiește la un sat distanță de locul accidentului și veștile circulă… 

– Vai, mătușa, a vorbit vecina cu bunica băiatului:

– Bunică-sa îl trimisese pe copil la magazin să ia bulion, făcea tocană de legume. Când s-a dus femeia în cămară și a adunat toate ingredientele, și-a dat seama că rămăsese fără bulion. L-a trimis pe băiat și ea s-a apucat de gătit: a călit ceapa acolo cu niște foi de dafin, cimbru și usturoi, a sărat, a piperat, a pus mai întâi cartofii, care au fiert repede, că i-a tăiat mici, fasolea era fiartă deja că era la borcan. Mai avea femeia nevoie doar de bulion să termine, da’ ce te faci, copilul nu mai venea. Așa că l-a strigat pe taică-su:

– “Ia du-te mă, că-mi trebuie bulion, să leg mâncarea, ia vezi ce face ăla micu’ de nu mai vine! Ia și tu ATV-ul să ajungeți mai repede, că le e ăstora foame!” 

– “Uite cum e soarta asta”, continuă mătușa, “Dacă nu întârzia ăsta micu, al naibii, și asculta să vină la timp, poate nu mai dădeai peste el cu mașina! Și s-a spart și borcanul cu bulion, n-a mai apucat femeia să termine tocana!”

– Cum mătușa, ăla mic avea bulion în plasa aia, nu suc?! 

– Da mătușa, că de-aia alerga, îl certaseră că întârziase cu bulionul! 

– Deci sângele ăla pe care nici în somn nu pot să-l uit, de când l-am lovit, era bulionul pentru tocană?!!!!! Serios?!!

Dragilor, vă rog mult: limite și provizii strategice!:)))